O zi împreună…

V-am spus cât de mult îl iubesc, nu? Repet: îl iubesc enorm. El îmi e tată, mamă, frate, iubit şi soţ. Exact cum ar trebui să fie!

Ziua mă ajută la treburile casnice ori… eu îl pun?! Nu mai contează, drept este că dacă îi spun să spele vase, o face. Dacă îi spun să ia rufele de pe culme în lipsa mea de la domiciliu, o face fără ezitare.

Am spus că el îmi este tată. Da, îi ţine locul tatei, iar când vine de la serviciu îl întreb ca pe tata: “Ce mi-ai adus astăzi?”. Nu vine niciodată cu “mâna goală”, unul dintre motivele pentru care-l iubesc mult.

Când ne-am cunoscut, parcă ne cunoşteam de-o viaţă şi eram căsătoriţi de cel puţin 20 de ani. Aşa este şi acum, nu s-a schimbat nimic. N-are prea multe pasiuni: maşinile şi pescuitul. Cu maşinile parcă s-a mai lăsat, cel puţin nu l-a înlocuit pe “Tilică” (numele maşinii sale) pe anul acesta, aşa cum era obişnuit an de an. Cu pescuitul totuşi ne înţelegem mai greu. De ce?

De ziua lui de naştere, cei 23 de ani magnifici (nu ştiu cum, dar când l-am cunoscut avea 26; probabil ia vreun elixir ceva de “pierde” din anii din cartea de identitate), îmi spune că atunci când voi ajunge acasă, voi găsi ceva bun. Fiind plecată toată ziua, m-am gândit secundă de secundă la ce-ar fi putut să îmi ia dulce şi eram nerăbdătoare să ajung acasă.

După câteva ore, ajunsă într-un final şi eu  acasă şi dorind să mănânc ce mi-a luat, observ o găletuşă cu peşti pe balcon. Îmi văd de drumul meu în căutarea “dulcelui” prin casă. Constatând că nu-i nimic pe nicăieri, mi-am dat seama că se referea la “fraierii” ăia din găletuşa lui. Vă puteţi imagina faţa şi dezamăgirea mea.

Toţi aşteptăm sărbătorile pascale. Eu am gătit ieri (vineri) şi tot ieri am făcut şi curăţenia aferentă (care se impunea conform obiceiurilor, nu?), aşa ca o gospodină ce mă cred.

Astăzi, am “plăcuta” surpriză de a mă trezi şi să fiu “invitată” la pescuit de al meu viitor soţ. Bun, mi-am zis că aşa putem petrece timp împreună, chiar dacă ştiam că mă voi plictisi groaznic, eu neştiind să pescuiesc şi nici având răbdarea necesară să aştept un “fraier” în acul undiţei.

Dis-de-dimineaţă-i răcoare, iar echipamentul meu lasă de dorit. După ce am vorbit singură vreo 2 ore, căci el era mult prea concentrat pe undiţă (nu prindea nimic, staţi liniştiţi!), am plecat să “vizitez” ce puteam să “vizitez” într-un loc ca acela, bineînţeles.

10 lacuri, unul lângă celălalt. Când te gândeşti la un lac, te gândeşti la apă, nu? Erau secate. Se pare că pe timp de iarnă, proprietarii scot apa din acestea. Totuşi, imaginea era una magnifică, deci am mulţumit lui Dumnezeu că am putut să văd ceva şi să mă plimb cel puţin, dar şi să învăţ ceva nou.

“Aici nu trage peştele!”; “Nici aici!”- aşa că ne-am mutat locul de 3 ori. După alte ieşiri la pescuit alături de el, un sport pe care îl “ador”, dar îl însoţesc pentru că-l iubesc, aşa cum şi el spală vasele mereu pentru că mă iubeşte, eram conştientă că nu voi avea peşte nici de-o “prăjeală”, poate pentru prânzul unei raţe.

 Aşa s-a şi întâmplat! Nu ne-am ales cu nimic pentru a mânca, deci noroc că gătisem ieri, însă lui i-a făcut plăcere să pescuiască timp de 4 h şi să prindă 9 peştişori, iar asta mă face şi pe mine fericită, faptul că pe el l-a relaxat.

              În rest, este un pescar nemaipomenit pentru că e al meu, normal!

Pentru 4 ore de plictiseală, cred că îl voi lua şi eu cu mine la programarea pentru unghii, să asiste şi el la fericirea mea!

Glumesc, te iubesc (ştiu că vei citi).