O iubire oarbă transformată într-o dezamăgire…(finalul)

Şi după evenimentul neplăcut soldat cu mici vânătăi, ne-am despărţit. Am suferit enorm, chiar dacă nu ar fi meritat. Da, m-a lovit, dar da, l-am lovit şi eu. Şi.. da, nu am mai ieşit din casă mult timp.

Cu toate acestea, eu chiar sufeream. Îl iubeam nebuneşte. Ca să vezi, după 2 săptămâni, ne-am împăcat, cred că aveam ceva “tărâţe” în cap, la vremea aia. Îşi cerea iertare, iar eu am simţit că îi părea rău (eh, juca un teatru fain). Îmi promitea schimbarea şi iubirea să (bine că nu mi-a propus luna, că tare cred că l-aş fi crezut).

M-a minţit, v-aţi putut imagina altfel? După câteva zile, când am constat că el nu avea în cap nicio schimbare de comportament, ne-am despărţit din nou.

Când a observat că am devenit serioasă în ceea ce-l priveşte, atunci mi-a spus “ Da`  ce crezi că mă pot schimba aşa dintr-odată?” Păi  nu, dar încerci şi dovedeşti că vrei, iar asta n-o arăţi prin a face exact ce făceai şi anterior (ieşi cu băieţii şi nu răspunzi la telefon, vii acasă spre dimineaţă etc.).

După o lună îmi cere împăcarea fiindu-i dor de mine. Am pierdut numărul greşelilor făcute în această relaţie, deci ne-am împăcat, ce credeaţi că mă învăţ cu una cu două?! La câteva zile, eu plecam la mare în Tabăra de vară, i-am propus să vină cu mine, însă a refuzat (doar nu-i încurcam eu planurile aşa din senin). Ajunsă la mare, îl sun să văd ce face şi să îl anunţ că am ajuns. Nu mi-a răspuns la apeluri timp de 3 zile, iar când mi-a răspuns a făcut-o din baia unui mall.

 Atunci, am înţeles totul. Am decis să îl uit. Am decis să îmi văd de viaţa mea. Cam târziu, a-i spune şi-ţi dau dreptate.

Acolo şi atunci mi-am cunoscut viitorul soţ care mi-a oferit 9 luni pline de fericire şi iubire, ceea ce eu nu mai ştiam ce înseamnă de foarte multă vreme.

Eu care până când l-am cunoscut pe X nu concepeam ca o femeie să trăiască cu un bărbat care o loveşte şi jigneşte, mai cu seamă când nu există un copilaş la mijloc, am acceptat aceste fapte din “iubire”= tâmpenie.

Eu care nu concepeam până să-l cunosc pe X să fiu “lapte şi miere” cu un bărbat, fără a-i comenta vreodată şi fără a ridica tonul, am făcut-o pentru el (ce-i drept, mi-am schimbat ulterior  atitudinea şi eu).

Eu care nu aş fi acceptat vreodată să simt cel puţin că sunt înşelată, am acceptat asta cu bună ştiinţă, dar niciodată nu am avut vreo probă. Meritul lui? Posibil. A putut “juca” foarte bine mai multe femei.

După timpul trecut, în prezent ne întâlnim însă nu ne salutăm, ba chiar nu ne intersectam privirile. Cu toate acestea, după ce a auzit că sunt într-o relaţie, mi-a dat mesaj transmiţându-mi părerile sale de rău, târzii ce-i drept.

De ce a fost nevoie să te schimbi? De ce a trebuit să-ţi pară rău după atâta timp? De ce nu ai acceptat situaţia aşa cum era? DE CE??! Oare ştii cât am suferit? Oare ştii cât te-am iubit, cât te-am aşteptat, câte am îndurat?

Concluzii:

Poate mulţi credeţi că am fost “tâmpită” (să o zic mai “drăguţ”) acceptându-i atâtea greşeli, atâtea fapte. Poate mulţi vă întrebaţi: da` bun, eşti studentă la drept, de ce nu i-ai făcut o plângere? Am preferat să nu complic situaţia şi să o las aşa, să-mi amintesc în timp de prostiile mele şi să nu le repet, decât să mă “lupt” prin instanţă cu el, cu toate că m-am gandit serios atunci şi la varianta asta.

Poate mulţi consideraţi că ceea ce eu am simţit în acea vreme a fost o obsesie, nu o iubire. Aşa aş crede şi eu, dacă nu aş fi personajul din speţă care a trăit povestea. Deci, l-am iubit, ba chiar prea mult.

Acum sunt bine, mulţumesc! Nu am intrat în nicio depresie după ruperea definitivă a legăturii cu el, dar nici bine nu am fost, pentru o scurtă perioadă de timp, ce-i drept. Aşa cum vă spuneam, ulterior l-am cunoscut pe “el”, care mi-a întins o mână de ajutor şi căruia îi mulţumesc că m-a luat “epavă”, aşa cum eram, fără să adreseze prea multe întrebări.

Finalul poveştii:

În prezent, fiecare suntem la “casele” noastre şi nu ne salutăm…

Rămâneţi aproape şi pentru alte povestioare trăite de subsemnata.