Despre violenţă şi efectele sale asupra unei victime…

De la ultimele postari ale mele, am tot fost întrebată de ce scriu despre violenţă, fie ele fizice sau verbale? Fiindcă este un subiect foarte discutat în secolul nostru, fiindcă există în orice familie, fiindcă orice femeie a trecut prin asta cel puţin o dată, fiindcă sunt o feministă convinsă şi sunt împotriva violenţelor asupra unei femei.

De ce violenţă, de ce menţionez mereu despre asta? Pentru că de mic copil de când eram conştientă de ce se întâmplă în jurul meu, am tot asistat la violenţe, sub toate formele sale.

Nu l-ai văzut pe tatăl tău lovind-o pe mama ta niciodată, nu? Dacă crezi că un moft de-al tău precum cel de a primi un telefon de ultimă generaţie nu a fost satisfăcut de părinţii tăi şi te-ai supărat pe ei spunându-le că de`.. “nu ai avut o copilărie frumoasă”, mai reciteşte-mi încă o dată întrebarea de la acest paragraf.

Da, tu ai fost un copil fericit, atât de fericit încât nu îţi poţi da seama decât atunci când eşti victima unor violenţe, întrucât să-ţi aprecizi propria copilărie.

Să vii cu teamă de la şcoală sau.. să nu mai vrei să te întorci acasă de teamă că iar vei fi martor unor violenţe, să îţi fie teamă să ţii partea vreunuia dintre părinţi, să te paseze unul altuia.. parcă nici în zilele senine nu te puteai bucura pentru că dacă se va întâmpla iar pe nesimţite şi fără un motiv plauzibil?

Ce efecte au avut toate acestea asupra mea mai târziu? Introvertire, lipsa afecţiunii părinteşti, duritate, suportarea unor situaţii extreme, temeri multiple, poate am devenit şi eu violentă!? Cu siguranţă, în atitudine.

Atunci când iubiţi enorm pe cineva, fie pe cel care l-ai ales să-ţi stea alături, fie părinţii… iar ei te lovesc acolo unde nimeni nu şi-ar dori, tu eşti tare şi nu arăţi niciun pic de suferinţă, dar ce se întâmplă înăuntrul tău? Eşti la fel? Nu, nu mai eşti. Sufletul îţi este îngenunchiat, dar tu trebuie să continui să fii tare pentru a nu arăta celorlalţi că te doare, că ţi-au găsit acel punct sensibil, că suferi, că eşti la pământ şi fără ajutor.

Ştiţi ce este mai greu? Atunci când suferi enorm, sufletul îţi este sfâşiat, iar tu refuzi să mai porţi un dialog cu cel care te-a rănit, tocmai pentru a nu izbucni în plâns şi a-ţi vedea slăbiciunea, pentru a te compătimi.

Pusă într-o situaţie de acest fel, nu de puţine ori… am preferat să refuz să continui discuţia în contradictoriu, iar când mă calmez… să scriu ce simt şi ce părere am, dar nu o spun niciodată, o scriu. Pentru că îmi e teamă să plâng. Îmi e teamă să vadă altcineva, înafara mea, cât de slabă pot să fiu.

Da, niciodată nu am acceptat milă, compătimirea sau alte sentimente de acest gen. Sunt o femeie care nu acceptă ca o persoană să simtă pentru mine milă, sunt o femeie puternică. La fel ca multe dintre voi!

Am multe prietene care sunt victimele unor violenţe, mame chiar. O văd pe mama în fiecare dintre acestea, pentru că motivul lor pentru care încă acceptă violenţele este acelaşi: pentru că am un copil, pentru că nu am unde să mă duc, pentru că nu sunt independentă financiar, pentru că şi pentru că..

Dacă voi vă simţiţi neputincioase, aşa vă simt şi ei, cei care va agresează. Dacă voi nu impuneţi respect, nu-l veţi avea niciodată, nici chiar în ultimul ceas… poate atunci veţi obţine câteva păreri de rău, însă poate nici pe acelea.

Continui să lupţi cu viaţa, aşa cum ai văzut în copilărie. De la mama care suporta violenţele soţului sau concubinului pentru pruncul său, până la femeia străină de pe stradă pe care ai văzut-o pusă într-o situaţie în care 2-3 copii o înjurau fără a o cunoaşte, aşa văzuse în familie probabil. Ei nu s-au putut autoeduca, aşa ca mine.

Da! M-am autoeducat, pentru că am considerat că este mai bine pentru mine. Da, nu mi-am făcut familia de ruşine vreodată pentru că nu am vrut să se simtă vinovaţi pentru ce mi-au făcut ei mie.

Poate familia a uitat de mine şi poate că m-a făcut de ruşine, dar i-am iertat pentru că pe ea o am, aşa cum este ea. Se spune că omul nu-şi poate alege părinţii, dar eu nu aş fi vrut alţii. Am învăţat multe de la ai mei, iar ei când au conştientizat că-mi fac rău… nu, nu cred că au conştientizat nici acum. Dar eu încă sper!

Nu neg, nu am putut înlătura orice efect asupra mea. Multe fapte le regret, dar nu înseamnă că aş fi procedat altfel de cum am facut-o atunci în situaţia aceea. Consider că fiecare om trebuie să-şi asume ceea ce a făcut la timpul respectiv, fiind constrâns de anumite împrejurări.

Eu şi “consoarta” mea am făcut un obicei de a ieşi serile la plimbare prin oraş, fără o destinaţie anume, fără vreun scop anume. La fiecare copil văzut jucându-se cu părinţii săi, la fiecare copil ce-l văd cu multe jucării în jurul său, la fiecare copil pe care-l văd cu zâmbetul până la urechiuşe, mă gândesc că aş fi putut fi şi eu…iar aşa îmi fac singură un rău, intrând într-o stare de nostalgie.

Fiecare adult cu o copilărie în care a avut lipsuri, ori a fost pus în situaţii neplăcute pe care nu le-a uitat niciodată susţine hotărât: “Eu nu voi face la fel copiiilor mei, ei vor avea totul, ei vor fi feriţi de orice neplăcere!” Nu, nu va fi chiar aşa. Vei încerca să îi oferi stelele şi luna, dar vor exista momente în care îţi vei pierde controlul asupra propriei tale persoane şi vei face exact ceea ce tu ai văzut, copil fiind. Dar tu vei evita astfel de momente, sper să reuşeşti!

Acum, pe final.. vă adresez o întrebare: Oare este o simplă poveste cu o inspiraţie de proporţii? Sau o trăire? Va rămâne o enigmă!